Despre talent, muncă și determinare

M-au fascinat întotdeauna poveștile femeilor învingătoare. Femeile ce și-au trăit viața după bunul plac, crezând cu înflăcărare în ele și pasiunile lor.

Femei ce au trecut mări înot, ce și-au sacrificat viața în numele științei sau femei ce au condus imperii. Toate aveau o trăsătură în comun, determinarea.

De când eram mică, mi-am dorit să am o super putere sau măcar să fiu excepțional de bună la ceva, orice. Știam să cânt, dar nu eram Maria Callas, pictam, dar nici pe departe nu eram Frida Khalo, și mă chinuia talentul cu scrisul deși și aici știam că nu sunt George Elliot.. Dar scrisul era cumva în sângele meu, și nu conta dacă “operele” mele erau apreciate sau nu. Scrisul venea dintr-o nevoie greu de explicat. Simțeam nevoia să aștern pe hârtie, gânduri, impresii, păreri, care poate nu interesau pe nimeni.

În adolescență mă luptam cu demonii ce îmi chinuiau sufletul și mă scufundam adânc în apele suferinței, numai că să pot așterne pe hârtie călătoriile sufletului meu. Era minunat să pot descrie în cuvinte tot ce vedeam cu ochii închiși. Asemeni lui Dante mă plimbam prin Iad-ul meu, și vedeam fiecare personaj ce îmi anima imaginația.

Când mintea s-a mai limpezit, iar balaurii au luat poziția de drepți, ca niște statui cuminți, martori ai unor vremuri întunecate, dar apuse, am început să scriu despre vise și posibile drumuri prin lumi îndepărtate.

Nu am știut că eu fac ceva foarte bine, și îmi doream acest lucru în continuare, îmi doream să am și eu talentul meu. Nu am simțit niciodată nevoia validării în ceea ce privește maniera mea de scris. Am știut ca un dat, că nu are cum să fie pe placul tuturor, așa cum mierla cântă, dar nu se uită în public după aplauze.

Într-o zi, am scris pentru altcineva, și am simțit atât de multă bucurie să pot așterne pe hârtie gândurile altcuiva, care nu “știa” să scoată din minte și să ordoneze litere în propoziții, propoziții în poveste. Am înțeles atunci că trebuie să repet experiența asta. Eram ca un tocilar, extaziat de posibilitatea unui test la care știa că va lua 10. Și am acceptat încă o provocare. Acum, nu mă mai pot opri… aștept mereu, noi teste, noi bucurii. Am luat și nota 4. Și nu mi-a păsat.

Acum poate vă întrebați care e ideea.. Când faci ceva din nevoia creației, nicio notă de 4 nu te va putea opri. Vei merge mai departe indiferent dacă publicul vă aplauda sau nu. Dar nu te opri până nu găsești acel ceva, care pentru tine este la fel de important ca aerul pentru pasări. Pasărea poate trăi și pe uscat, dar splendoarea ei, adevărata ei menire este acolo sus pe cer, purtată de curenții aerului…

Eu sunt purtată de curenții mei, ori de câte ori îmi aleargă degetele pe taste, sau țin stiloul strâns în degete…. Aici e aerul meu.